Alina Nelega, "ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat"

Dupa ce am terminat cartea, nu am putut sa ma gandesc decat la faptul ca imi pare atat de bine ca "am prins" doar trei ani pana a cazut regimul comunist. 

Cartea descrie viata a doua femei si incepe cu cele doua in clasa a 12a. Cristina si Nana sunt colege de clasa, petrec mult timp impreuna si realizeaza ca sunt atrase una de alta. Cristinei ii place sa scrie. Are un caiet pe care nu il arata nimanui. Nana are o bunica rece si distanta, care incearca sa ii controleze fiecare miscare si pe care o minte ca merge la cursuri de pian cand, de fapt, merge la cursuri de teatru.

La facultate pierd legatura, se cearta, Nana pleaca la Teatru in Bucuresti, iar mai tarziu aflam si adevaratul motiv: "dar ea, in schimb, o inselase cu Radu, cu fratele ei, ba s-a mai si razbunat, si inca foarte josnic, s-a maritat cu singurul barbat pe care nu putea sa-l urasca, a paralizat-o, a anulat-o, nu i-a pasat. De-asta a plans atunci, in gara, dar ea tot n-a inteles nimic, de-asta a si plecat, de asta a dat la Teatru, sa fuga de ea, sa intre intr-o alta lume, s-o ia de la capat, intr-o alta viata."

Cristina ajunge intr-un oras din secuime, intr-o garsoniera mica, apare un agent al Securitatii, e violata, urmeaza un copil despre care se crede ca ar fi al lui Radu, pana in momentul in care, dupa o anumita perioada de timp, ii marturiseste Nanei adevarul: "Si acum a sosit momentul ca ea sa invete cava in plus despre dragoste. Crede ca dragostea rezista, ca nu pune intrebari, ca intelege si iarta. [...]Nana se uita la Cristina si vede o femeie lasa, profitoare, cu fata ascutita, corpul batos, fara expresie, gesturile repezi, vulgare. O taratura. Intelege cum e sa cazi afara din dragoste, pus si simplu asta i se intampla, fara voia ei. Si copilul ala obraznic si nesuferit, credea ca-l iubeste, dar acum isi da seama ca n-are nicio legatura cu ea. Asa ca Nana isi retrage toate darurile. Bunica avea dreptate."  

Scena cu nasterea a fost printre cele mai dificile, pentru mine, din toata cartea, la fel ca si momentul in care parintii ei ii spun ca vor sa ii adopte copilul, care ajunsese sa fie crescut de ei. Nici acum, in 2021, nu sunt peste tot conditii extraordinare in maternitatile de stat si nu se vorbeste prea mult despre depresia post-partum, iar scena respectiva e cutremuratoare: "nimic nu mai e al ei, manipulata ca o bucata de carne fara creier, animalul fata in suferinta, copilul ala e o jignire, o insulta ontologica, i-a luat orice urma de demnitate. Nicio bucurie, doar o mica uimire si o uriasa neliniste cand il vede prima data, rosu, incretit, scheauna de foame, o loveste un val de mila care o uluieste si, odata cu mila, vine scarba, impietreste, nu si-a propus sa simta asta, ea vrea sa simta bucurie si speranta, dragostea aia faimoasa de mama, instinctul cantat, idealizat, pentru care au curs tone de cerneala si lacrimi, nu asta asteptase." Copilul ramane la bunici, iar ea si Radu il viziteaza, ocazional. 

Urmeaza divortul, dupa ce Cristina il vede pe Radu cu alta femeie, iar ei ii povesteste si despre celelalte aventuri ale lui, fuga lui din tara, fuga Nanei, dupa o excursie cu trupa de teatru, moartea Cristinei.

As putea sa scriu pagini intregi, analizand personajele, povestea, actiunea. Scenele te lovesc cu realismul lor, frazele lungi si alambicate, uneori te fac sa te pierzi in actiune, sa devii confuz. Cu toate astea, ajungi sa traiesti totul impreuna cu personaje, sa simti fiecare emotie si sa gandesti fiecare idee a lor. Ultima scena ramane, pentru mine, cea mai induiosatoare, in care se concentreaza toata esenta romanului:

"Oare m-am nascut stricata? Sa fiu eu singura care nu poate sa simta fericirea? s-a intrebat lurlugeana. Si tot gandindu-se asa, s-a impiedicat de o piatra si a cazut cu nasul in drum. I-a intrat praful in ochi si, in timp ce isi stergea lacrimile, a observat pe piatra de care se impiedicase o furnica. [...] A simtit ca poate zbura. Si chiar s-a ridicat de la pamant, dand usor din aripile care ii crescusera asa, dintr-odata, ca niste petale. Iar un baietel care mergea la scoala a vazut-o si i-a zis bunicii lui: "Uite, buni, un inger." Dar bunica a ras si i-a zis, strangandu-l mai bine de manuta: "Nu exista ingeri, puiule, o fi fost vreo lurlugeana ratacita."."

Se termina anul si am reusit si eu, in sfarsit, sa incep acest blog. Spre deosebire de cel anterior, aici vor fi publicate recenzii de carti, filme, poze, bunatati dulci. So, let's begin.

Prima va fi cea cu care am inceput sa particip la cluburile de carte, "Cuvinte in albastru intens", scrisa de Cath Crowley si dezbatuta la clubul Storia, din luna februarie. 

"Cartile Urlatoare" este, cu siguranta, anticariatul visurilor mele. Carui bibliofil nu i-ar placea sa traisca printre carti, sa le dea o noua viata, o casa noua, sa isi petreaca zile si nopti la rand citind notitele si biletelele lasate in carti?

Este o poveste simpla despre iubire, moarte, depresie, prietenie, vindecare, cuvinte.

Daca ar fi sa rezum toata cartea la un singur citat favorit, acela ar fi “Suntem cartile pe care le citim si lucrurile pe care le iubim. Fantomele noastre se ascund in lucrurile pe care le lasam in urma.”

Rachel e indragostita de ani de zile de prietenul ei cel mai bun, Henry care, la randul lui, e indragostit de Amy care, la randul ei, e “putin indragostita de altcineva” pe parcursul intregii lor relatii. E un triunghi amoros, care m-a dus cu gandul la perioada liceului, cu drame si iubiri neimpartasite. In ziua in care ea si familia ei se muta din oras, ii lasa lui Henry o scrisoare in care ii marturiseste ca il iubeste si ii spune ca Amy nu il merita. Dar raspunsul lui nu vine niciodata, iar ea inceteaza sa ii mai raspunda, nestiind ca el, de fapt, nu a primit scrisoarea. Intre timp, in viata ei se petrece o drama. Fratele ei, de care era foarte atasata, moare, inecandu-se in oceanul pe care amandoi il iubeau atat de mult. Lucrul acesta o afecteaza foarte tare, ajunge sa sufere de depresie, iar lucrul pe care ea si Cal il iubeau cel mai mult, oceanul, devine cel mai greu de suferit. In acelasi timp, ramane repetenta, nu reuseste sa mai termine clasa a 12a, iar familia o trimite la matusa ei, inapoi in oraselul cu anticariatul, Henry si ceilalti vechi prieteni. Ajunsa acolo, a decis sa nu spuna nimanui despre Cal, decizie greu de inteles la prima vedere. Nu cred ca e vorba despre mentalitate australiana, cred ca, pur si simplu, a simtit ca daca ar incepe sa vorbeasca despre asta, ar trebui sa treaca din nou prin tot amalgamul de emotii, plus mila si compatimirea celor din jurul ei, or ea nu se simtea inca pregatita pentru asta. Este un citat care mi-a placut foarte mult si care, cred ca evoca cel mai bine lucrul acesta: “Cuvintele sunt importante, ii zic. De fapt, cuvintele conteaza. Nu sunt fara rost, asa cum ai sugerat. Daca ar fi fara rost, nu ar putea sa dea nastere la revolutii si nu ar schimba istoria. [...] Daca ar fi niste simple cuvinte, oamenii nu s-ar mai indragosti datorita lor, nu s-ar mai simti prost datorita lor, nu ar mai suferi din cauza lor si nu s-ar mai vindeca datorita lor.” (Henry, pag. 233). Cu toate acestea, la final va gasi vindecare si acceptare tot datorita cuvintelor, in urma scrisorii lui Frederick si a faptului ca a reusit sa impartaseasca povara durerii cu cei apropiati.

Despre Henry nu pot spune ca imi displace cu desavarsire, reprezinta tiparul clasic de adolescent egocentric, absorbit de infatuarea (dragoste nu prea as putea sa-i spun) pentru Amy. Nu realizeaza ca Rachel era indragostita de el de ani de zile, cand pleaca incearca sa tina legatura cu ea prin scrisori, dupa care, treptat, renunta, pentru ca nu intelege de ce ea e suparata si crede ca l-a uitat. Cred ca mai mult m-a deranjat lipsa asta de comunicare, imi venea sa urlu la carte si sa le spun sa vorbeasca odata unul cu altul, sincer, fara ocolisuri. Dar poate acesta este si specificul varstei lor. Totusi, relatia lui cu George mi s-a parut foarte frumoasa si , cu toate ca nu prea isi faceau confidente de natura personala (serios, cine face asta la 17-18 ani, cu fratii mai mari/mici?) mi-a lasat impresia ca sunt foarte apropiati, ca ar face orice unul pentru celalalt, ca se cunosc unul pe altul mai bine decat i-ar cunoaste oricine altcineva. Pare a fi genul de relatie utopica dintre doi frati, iar asta ma duce cu gandul la parintii celor doi care, desi divortati, inca se inalneau vinerea, in familie, la acelasi restaurant si discutau despre carti. Insa nu e totul roz, cand vine vorba de vandut anticariatul, pentru ca incepusera sa aiba probleme cu banii, iar cladirea nu le mai aducea niciun profit, tatal nu mai comunica cu mama, ea ajungand sa ii lase scrisori in cartea lor, “Marile sperante”, iar el evitand sa ii raspunda si sa aiba o discutie reala despre asta. In acelasi timp, tatal lor nu isi pierduse niciodata speranta ca poate, la un moment dat, se va impaca din nou cu fosta lui sotie; iar Henry marturiseste la un moment dat in carte faptul ca poate din cauza acestui comportament al tatalui sau, o primea inapoi mereu pe Amy, dupa fiecare despartire si, inclusiv la final, dupa ce i-a marturisit ca mereu era putin indragostita de altcineva, el tot o voia inapoi. Din fericire, realizeaza, totusi, ca o persoana care nu te ajuta cand cineva (actualul ei prieten) te baga pe tine si pe amicul tau in portbagajul masinii si pleaca, nu e tocmai potrivita pentru tine; in schimb, fata care mereu ti-a fost alaturi, indiferent de situatie, ar merita o sansa.

Relatia din scrisori dintre Cal si George mi-a placut foarte mult. Modul in care el nu renunta la a o convinge sa iasa cu el, cum fac schimb de idei, de carti, de muzica, mi s-a parut fascinant, as citi o carte intreaga dedicata doar relatiei lor. Cel mai trist moment a fost, pentru mine, atunci cand George ii spune lui Henry, care aflase de curand despre moartea lui Cal, ca si-a dat seama ca el era cel care ii lasa scrisorile si il roaga sa ii ceara lui Rachel adresa tatalui lor din Franta, ca sa ii scrie. El stie ca a murit, se simte devastat gandindu-se la toate iluziile si sperantele surorii lui, insa nu ii spune, pentru ca e secretul lui Rachel sa il impartaseasca. Iar ea va face asta, atunci cand George ii da ei scrisoarea catre Cal. Momentul dintre George si Rachel, cand ii spune despre moartea lui Cal, mi s-a parut foarte frumos, plin de empatie si intelegere din partea lui George care, in loc sa fie revoltata si sa ii reproseze lui Rachel ca a mintit-o, spunandu-i ca, de fapt, Cal e cu tatal lui, e acolo pentru Rachel.

Un alt moment foarte trist a fost cel in care s-au strans cu totii la cafeneaua de langa anticariat, dupa ce a fost vanduta cladirea, insa eu cred ca simbolizeaza in acelasi timp si un nou inceput pentru toate personajele. Erau tristi, dar, cu toate astea, increzatori in viitor si, parca, mai maturi.

Un alt lucru care mi-a placut atat de mult, incat ma gandesc sa incep sa fac si eu asta, a fost utilizarea scrisorilor lasate in carti pentru a comunica. E un mod atat de frumos de a cunoaste pe cineva si de a transmite niste idei, emotii pe care, poate, ti-ar fi greu sa le comunici verbal. Sper ca undeva, in lumea asta, exista o librarie/biblioteca/anticariat unde se intampla lucrul acesta.

Stiinta joaca un rol la fel de important ca si cartile in aceasta carte. Te face sa te opresti si sa incepi sa cauti despre teoria universului bloc, despre speciile de pesti din adancurile oceanelor, dar si despre predeterminism vs. liberul arbitru. Aici are Henry o replica interesanta:
“-Daca viitorul meu exista deja, pe undeva, nu vreau sa stiu. Vreau sa traiesc cu iluzia ca detin controlul absolut asupra propriei mele vieti.” [...]
“-Daca vietile noastre sunt deja trasate undeva, atunci cine le scrie? Daca viitorul e deja stabilit, inseamna ca cineva il pune la cale si, cum exista sapte miliarde de oameni in lume, e imposibil. Logistic nu se poate.
-Atunci crezi ca totul e intamplator.
-Sunt convins de asta.” (Rachel, pag. 212)
Pe mine, toata aceasta discutie m-a dus cu gandul inclusiv la serialul Devs, unde cineva, orbit de durerea cauzata de pierderea copilului, construieste un calculator (god-like computer) care poate crea simulari ale trecutului si viitorului, incercand astfel sa demonstreze faptul ca viitorul fiecarei persoane este predeterminat. Asa sa fie oare?

Inchei prin a face o confidenta...Niciodata nu am fost atrasa de raftul Young Adult. Insa, dupa ce am citit aceasta carte, pot sa spun ca voi mai cauta, cu siguranta, carti cu acest specific. A venit la fix, mi-a amintit de multe lucruri si m-a pus pe ganduri in legatura cu altele. Am aflat despre multi scriitori de care nu auzisem in viata mea si a deschis subiecte interesante pe diverse teme. Este o carte frumoasa, plina de emotii si trairi puternice pe care o recomand.