Alina Nelega, "ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat"

Dupa ce am terminat cartea, nu am putut sa ma gandesc decat la faptul ca imi pare atat de bine ca "am prins" doar trei ani pana a cazut regimul comunist. 

Cartea descrie viata a doua femei si incepe cu cele doua in clasa a 12a. Cristina si Nana sunt colege de clasa, petrec mult timp impreuna si realizeaza ca sunt atrase una de alta. Cristinei ii place sa scrie. Are un caiet pe care nu il arata nimanui. Nana are o bunica rece si distanta, care incearca sa ii controleze fiecare miscare si pe care o minte ca merge la cursuri de pian cand, de fapt, merge la cursuri de teatru.

La facultate pierd legatura, se cearta, Nana pleaca la Teatru in Bucuresti, iar mai tarziu aflam si adevaratul motiv: "dar ea, in schimb, o inselase cu Radu, cu fratele ei, ba s-a mai si razbunat, si inca foarte josnic, s-a maritat cu singurul barbat pe care nu putea sa-l urasca, a paralizat-o, a anulat-o, nu i-a pasat. De-asta a plans atunci, in gara, dar ea tot n-a inteles nimic, de-asta a si plecat, de asta a dat la Teatru, sa fuga de ea, sa intre intr-o alta lume, s-o ia de la capat, intr-o alta viata."

Cristina ajunge intr-un oras din secuime, intr-o garsoniera mica, apare un agent al Securitatii, e violata, urmeaza un copil despre care se crede ca ar fi al lui Radu, pana in momentul in care, dupa o anumita perioada de timp, ii marturiseste Nanei adevarul: "Si acum a sosit momentul ca ea sa invete cava in plus despre dragoste. Crede ca dragostea rezista, ca nu pune intrebari, ca intelege si iarta. [...]Nana se uita la Cristina si vede o femeie lasa, profitoare, cu fata ascutita, corpul batos, fara expresie, gesturile repezi, vulgare. O taratura. Intelege cum e sa cazi afara din dragoste, pus si simplu asta i se intampla, fara voia ei. Si copilul ala obraznic si nesuferit, credea ca-l iubeste, dar acum isi da seama ca n-are nicio legatura cu ea. Asa ca Nana isi retrage toate darurile. Bunica avea dreptate."  

Scena cu nasterea a fost printre cele mai dificile, pentru mine, din toata cartea, la fel ca si momentul in care parintii ei ii spun ca vor sa ii adopte copilul, care ajunsese sa fie crescut de ei. Nici acum, in 2021, nu sunt peste tot conditii extraordinare in maternitatile de stat si nu se vorbeste prea mult despre depresia post-partum, iar scena respectiva e cutremuratoare: "nimic nu mai e al ei, manipulata ca o bucata de carne fara creier, animalul fata in suferinta, copilul ala e o jignire, o insulta ontologica, i-a luat orice urma de demnitate. Nicio bucurie, doar o mica uimire si o uriasa neliniste cand il vede prima data, rosu, incretit, scheauna de foame, o loveste un val de mila care o uluieste si, odata cu mila, vine scarba, impietreste, nu si-a propus sa simta asta, ea vrea sa simta bucurie si speranta, dragostea aia faimoasa de mama, instinctul cantat, idealizat, pentru care au curs tone de cerneala si lacrimi, nu asta asteptase." Copilul ramane la bunici, iar ea si Radu il viziteaza, ocazional. 

Urmeaza divortul, dupa ce Cristina il vede pe Radu cu alta femeie, iar ei ii povesteste si despre celelalte aventuri ale lui, fuga lui din tara, fuga Nanei, dupa o excursie cu trupa de teatru, moartea Cristinei.

As putea sa scriu pagini intregi, analizand personajele, povestea, actiunea. Scenele te lovesc cu realismul lor, frazele lungi si alambicate, uneori te fac sa te pierzi in actiune, sa devii confuz. Cu toate astea, ajungi sa traiesti totul impreuna cu personaje, sa simti fiecare emotie si sa gandesti fiecare idee a lor. Ultima scena ramane, pentru mine, cea mai induiosatoare, in care se concentreaza toata esenta romanului:

"Oare m-am nascut stricata? Sa fiu eu singura care nu poate sa simta fericirea? s-a intrebat lurlugeana. Si tot gandindu-se asa, s-a impiedicat de o piatra si a cazut cu nasul in drum. I-a intrat praful in ochi si, in timp ce isi stergea lacrimile, a observat pe piatra de care se impiedicase o furnica. [...] A simtit ca poate zbura. Si chiar s-a ridicat de la pamant, dand usor din aripile care ii crescusera asa, dintr-odata, ca niste petale. Iar un baietel care mergea la scoala a vazut-o si i-a zis bunicii lui: "Uite, buni, un inger." Dar bunica a ras si i-a zis, strangandu-l mai bine de manuta: "Nu exista ingeri, puiule, o fi fost vreo lurlugeana ratacita."."